Înălțarea Sfintei Cruci, prăznuită anual la 14 septembrie, este una dintre cele mai vechi și importante sărbători creștine închinate cinstirii Crucii. În credința populară, ziua numită și Cârstov marchează nu doar un moment religios de mare însemnătate, ci și hotarul dintre vară și toamnă, începutul culesului viilor și „închiderea pământului” pentru vietățile care se retrag spre iarnă.
Pentru creștini, sărbătoarea amintește două momente importante din istoria creștinătății. Primul este aflarea Crucii pe care a fost răstignit Iisus Hristos, atribuită tradiției împărătesei Elena, mama împăratului Constantin cel Mare. Potrivit relatărilor transmise în tradiția bisericească, pe Golgota au fost descoperite trei cruci, iar identificarea celei pe care fusese răstignit Mântuitorul s-ar fi făcut printr-o minune: o femeie moartă ar fi înviat în clipa în care a fost atinsă de una dintre ele.
Al doilea moment este legat de readucerea Sfintei Cruci la Ierusalim, în anul 629, de către împăratul bizantin Heraclius, după ce relicva fusese luată de perși. În tradiția ortodoxă, sărbătoarea este una de post, cu rugăciune și participare la slujba oficiată în biserici.
Cârstovul, hotarul dintre anotimpuri
În satele românești, Înălțarea Sfintei Cruci a fost cunoscută sub mai multe denumiri: Cârstov, Cârstovul viilor sau Ziua Crucii. Bătrânii spuneau că, de la Cârstov, începe cu adevărat toamna, chiar dacă în calendar anotimpul își face intrarea mai târziu.
Sărbătoarea era considerată un prag al timpului. De acum, zilele deveneau mai scurte, nopțile mai reci, păsările începeau să plece spre țările calde, iar gospodarii urmăreau semnele naturii pentru a-și pregăti casele și câmpurile de sezonul rece.
Tot în această perioadă începea, în unele zone, culesul viilor. În vechile calendare, Cârstovul viilor era legat de 27 septembrie, însă schimbarea calendarului, în 1919, a apropiat sărbătoarea de 14 septembrie. Obiceiurile au rămas, însă, legate de ritmul gospodăriei și de coacerea strugurilor.
În multe sate, preotul era chemat la vie sau în pivniță pentru rugăciuni, înainte ca butoaiele să fie umplute cu vinul nou. După călcarea strugurilor, atunci când se turna prima vadră de vin în butie, culegătorii se adunau și strigau într-un chiot, semn al bucuriei pentru rodul toamnei. Seara, după lucru, se aprindeau focuri din viță uscată, în jurul cărora oamenii mâncau, cântau și jucau.
Un obicei păstrat în memoria satului era acela de a lăsa neculeși strugurii de pe ultimul butuc al viei. Erau „strugurii lui Dumnezeu”, lăsați ca pomană pentru păsări și pentru belșugul anului următor.
Post, pomană și ulcele împodobite
Ziua Crucii este zi de post, iar în tradiția populară postul putea fi deosebit de aspru. Unii credincioși țineau chiar post negru și nu mâncau de dulce până seara, după apariția stelelor.
În anumite comunități exista interdicția de a consuma alimente de culoare neagră sau produse care, prin formă, aminteau de cruce: nuci, usturoi, pește, castraveți, pepeni ori prune. Aceste practici țin de credința populară și diferă de la o zonă la alta; ele nu trebuie confundate cu rânduiala generală a Bisericii privind postul.
De Cârstov se făceau și pomeniri pentru cei trecuți la cele veșnice. Se pregăteau, adesea, nouă ulcele noi, umplute cu apă curată, miere sau mied. Vasele erau împodobite la gură cu fir ori lână roșie, acoperite cu un colăcel sau un covrig și însoțite de o lumânare de ceară.
După sfințire, ulcelele erau dăruite mai ales familiilor cu mulți copii. În gospodăriile în care era nevoie, oamenii ofereau căni sau vase mai mari. Gestul avea nu doar o semnificație de pomenire, ci și una comunitară: ajutorul mergea către cei care aveau mai multă nevoie de el.
Florile de la biserică și plantele de leac
Înălțarea Sfintei Cruci era, în calendarul popular, ultima mare zi din an în care se mai culegeau plante de leac. Oamenii duceau la biserică flori și verdeață pentru a fi sfințite, apoi le păstrau lângă icoane, sub streașina casei ori în lada cu lucruri de preț.
În credințele vechi, plantele sfințite la Ziua Crucii puteau proteja gospodăria de tunet și trăsnet, puteau fi folosite în leacuri sau în apa de spălat pe cap, pentru sănătatea părului. Prunele duse la biserică erau păstrate, în unele sate, ca remedii populare pentru dureri de cap, de dinți sau umflături.
Busuiocul avea, de asemenea, un loc aparte. Flăcăii îl purtau în buzunare atunci când mergeau la horă, crezând că îi va apăra de rău și le va aduce cinste. Astfel de obiceiuri, păstrate astăzi mai ales ca parte a patrimoniului etnografic, vorbesc despre felul în care oamenii de altădată legau credința, natura și viața de zi cu zi.
„Închiderea pământului” și Ziua șarpelui

Cârstovul era considerat și momentul în care pământul se „închide” pentru vietățile mici. Se spunea că, de la Ziua Crucii și până la Alexii, insectele, reptilele și alte viețuitoare se retrag în ascunzișurile lor, iar păsările călătoare pornesc spre țările calde.
În multe zone, 14 septembrie era numită și Ziua șarpelui. Legendele populare spuneau că șerpii se adună înainte de a intra în pământ și că, în anumite împrejurări misterioase, ar putea produce o „piatră nestemată”, înzestrată cu puteri tămăduitoare. Sunt, desigur, credințe folclorice, transmise din generație în generație, nu îndemnuri care trebuie urmate.
Tot de Ziua Crucii circula interdicția de a tăia lemne, pentru ca șerpii să nu se apropie de casă. După această dată, în unele sate se spunea că nu mai este bine să fie omorâți șerpii, fiindcă și ei se retrag către adăposturile lor de iarnă.
O sărbătoare a credinței și a memoriei satului
Astăzi, multe dintre obiceiurile de Cârstov se mai păstrează doar fragmentar. Postul, participarea la biserică, florile sfințite și pomenirea celor plecați rămân cele mai răspândite practici. În schimb, poveștile despre viile binecuvântate, focurile de seară, ulcelele împodobite cu fir roșu sau „strugurele lui Dumnezeu” păstrează memoria unei lumi în care sărbătorile religioase organizau viața întregii comunități. (M.B.)




