…relatarea unui eveniment, dar găsesc mai nimerită o exprimare post factum, când trăirile s-au sedimentat și scuturi din cap să realizezi că ești viu, întreg și cuplat la realitate. Nu a fost București sau altă citadelă mioritică, ci un loc din splendidele obcini unde am întâlnit un „om pe niște scări“, venit de departe s-aline folk o comunitate ce încă mai rezonează la spirit, poezie și culoare. Și aici precizez predilecția omului pomenit pentru deplasarea la invitațiile din patrie cu „japoneza“ sedan din dotare, cu care a depănat peste 500.000 de km până la momentul deconspirării acestui amănunt, demn de un campion. Nu neapărat înfipți în blugi, dar lejer de vară am zgândărit în memoria interlocutorului meu (inițial preț de câteva minute) să aflu cam cum este „Pământul deocamdată“ versificat de regretatul Păunescu și pus pe note în urmă cu… 50 de ani (o viață de om) într-un periplu național pe meleaguri vâlcene. S-o recunoaștem, versurile sunt de o actualitate dezarmantă, fără a face uz special de a desluși mesaje ascunse sau tâlcuri meșteșugit plasate. De la Pământ, rotund pentru majoritatea celor ce-l populează, dar și plat pentru o nișă ce nu poate pricepe gravitația, am ajuns la folk.
Și cu o întrebare, oarecum firească: Folkul, deocamdată? Discutabil. Un inventar de moment a vreo câteva manifestări de profil conținea 72 de voci, fix, de luat în seamă, dintre care doar patru făceau proba creației în sensul pur al exprimării, ceea ce pentru fenomen nu-i foarte rău, mai ales când selecția e făcută riguros și cu aplecare spre conținut valoric și nu spre interfață. Numai că, revenind la „Pământul, deocamdată“, studenția actuală nu mai este animată de spiritul anilor 60-70. Publicul topit după „Hanul lui Manuc“ pășește voinicește spre pensie, dar adoră încă acel sentiment de libertate, când Beatles erau religie, ori Bob Dylan și Joan Baez scormoneau mentalul colectiv pentru o revoluție a spiritului și a trăirii libere, neîngrădită de politici sau norme. Au fost vremuri de povestit nepoților, studențimea fiind, în urmă cu jumătate de secol, locul unde se ajungea greu și se trăia frumos. Cel ce a făcut nopțile lungi în „Lăptăria lui Enache“ mi-a adus în memorie serile nesfârșite de mai, când „un inox“ (adică vodcă) și o chitară alungau sesiunea cu o zi mai încolo, dar și țânțarii (atunci parcă mai suportabili, poate și din cauza „licorilor“ ingerate cu abnegație.)
Tot în contextul descris mai sus, am înțeles ceea ce spunea Nicu Covaci: un artist care este artist, arde pe scenă,
dăruindu-se celor prezenți. Foarte adevărat, pentru că scena era în bătaia soarelui, care ar fi putut face invidios pe orice panou fotovoltaic bine instalat. După un ceas jumătate, cel autodenunțat ca fiind un om pe niște scări în debutul prestației, a dat proba celor spuse de regretatul Covaci. Numai că, schimbul de emoții dintre cei prezenți și cel de pe scenă a diluat suferința. Cu un public care știa cam tot ce se cânta, a fost o plăcere, pentru omul de pe scenă o ardere vie, confirmată de final, când a fost inundat de doritorii unei amintiri digitale, dovadă a participării la momentul ales. Am aflat mai apoi că e mai lesne să devii artist din inginer, și nu invers, chit că începuturile au fost promițătoare. Un șantier de pe Siriu și primele lucrări de la metroul bucureștean nu au avut puterea să-l rețină pe cel predestinat cântecului și poeziei. Anii, deceniile de muzică și creație adevărată sunt mărturia unui destin fabulos, presărat cu momente de neuitat. Pentru că au fost. Cenaclul „Flacăra“, „Pasărea Colibri“ și alte proiecte dragi nouă și lui, dar care și-au ocupat locul meritat în memoria celui ce le-a parcurs sau creat. După cum mi s-a răspuns la întrebarea dacă nu sunt semne de dor despre ele. „… eheeee, au fost demult“.
Dacă nu v-ați dat seama, am avut prilejul de a-l cunoaște în edificiu pe Vintilă. Mircea Vintilă, legenda folk-ului românesc, invitat la „Folk, s-aline Cacica“ pe final de iunie sub un soare torid, neluat în calcul de cei ce au montat scena și fixat regia, un om în preajma căruia ai senzația că-l știi de când lumea. Ca prieten.
GD PATRAUCEAN
