Pentru poporul român, trăitor la începutul anului 1917 în ceea ce mai rămăsese din Regatul Român și în mai multe provincii încorporate de mari imperii vecine, visul unității naționale părea îndepărtat. Campania din Transilvania se încheiase dezastruos, București, capitala țării, era ocupată de trupe ale Triplei Alianțe, în frunte cu Germania și Austro-Ungaria, Regele și guvernul liberal erau retrași la Iași, armata era în reorganizare. Aliatul de la răsărit, Imperiul Țarist, avea probleme cu bolșevizarea, iar armata sa din Moldova era văzută de mulți români ca fiind de ocupație, ineficientă, fără disciplină, fără o autoritate clară. La București, era instaurat un guvern pro-german, conservator, în frunte cu Alexandru Marghiloman, care acceptase să fie rezerva politică în cazul în care România nu reușea să câștige războiul pornit pentru eliberarea Transilvaniei. Lucru care s-a și întâmplat.
Cum a fost posibil ca un stat pe muchia prăpastiei, aflat sub ocupație militară, să reușească, în câteva luni, să unească aproape toate provinciile locuite de români, să depășească obstacole socotite insurmotabile, să treacă peste legislația diferită a fiecărei provincii, peste problemele deosebite care existau acolo? Este greu de explicat, dacă nu se ține cont de câteva lucruri.
Primul, indiscutabil: conștiința majoritarilor din aceste provincii – că sunt români. Apoi, contextul internațional, în care astrele păreau să se fi așezat în folosul românilor, cu un imperiu rus destrămat și lăsând loc statului creat de Lenin, care a păstrat aceleași tendințe imperiale, doar îmbrăcate în haine noi, urmat de Imperiul Austro-Ungar.
Decisivă a fost, nu există urmă de îndoială, și contribuția personalităților politice românești ale vremii, care au promovat idealul unirii și, dincolo de căile de urmat sau de conflictele politice, au acționat în interesul național, într-o unitate care ar trebui să dea de gândit actualilor politiceni.
Regele Ferdinand, Ion C. Brătianu, Take Ionescu, Alexandru Marghiloman, Ion Inculeț, Constantin Stere, Iuliu Maniu, Gheorghe Pop de Băsești, Iancu Flondor, Alexandru Vaida-Voevod, Iuliu Hossu, Vasile Goldiș sunt doar câteva nume cărora poporul român ar trebui să le fie veșnic recunoscător.
Mesajul Unirii: toleranță, libertate, egalitate
Încheiată într-un context internațional dificil, dar pe care oamenii politici români au știut să-l folosească la maximum, Unirea a fost un proces dificil și încă insuficient explicat opiniei publice, chiar în zilele noastre. La nivel de comunicare primară, am fost învățați că Unirea s-a făcut în urma unor adunări populare reprezentative, la Chișinău, Cernăuți și Alba-Iulia, unde populația din provinciile respective și-a proclamat dreptul de a se uni cu România. Este o explicație simplistă și nu corespunde întrutotul realității.
În Basarabia, era greu de convocat o adunare populară, în condițiile în care armata rusă se transformase în bande de jefuitori, ceea ce a făcut ca armata română să treacă la ocuparea unui teritoriu din Basarabia. Asta s-a făcut cu acordul Aliaților, pe de o parte, vorbind numai de guvernul care funcționa la Iași. În paralel, Alexandru Marghiloman, care conducea guvernul de la București, deschidea negocieri cu Germania și Austro-Ungaria, pentru acceptarea unirii Basarabiei, la tratatul de pace de după război. A făcut același lucru și cu reprezentanții Basarabiei și, astfel, s-a ajuns la declarația de Unire de la Chișinău. În calitatea sa, de președinte al Guvernului, la 27 martie, va fi cel care ”în numele poporului roman” va lua act de ”hotărârea Sfatului și proclam Basarabia unită, de data aceasta pentru totdeauna, cu România una și indivizibilă”.
În acel moment solemn, Maghiloman va aduce un vibrant omagiu celor care au făcut unirea:
”Să ne închinăm în fața geniului rasei noastre, care a permis poporului Basarabiei să-și păstreze vie, printre veacuri, scânteia care, la prima suflare a libertății, a aprins inimile lor și să salutăm pe acești oameni (guvernul – n.red.) care, fără preocupări egoiste, putând să rămâie conducătorii unui stat, au voit mai bine să fie servitorii unei națiuni”.
Practic, primul pas al Unirii este semnat de un prim-ministru acceptat de cei împotriva cărora au intrat în război românii pentru eliberarea Transilvaniei.
Scenariu s-a repetat cam la fel în privința Bucovinei, unde, pe fondul destrămării Austro-Ungariei și al pretențiilor Ucrainei, reprezentanții românilor au cerut ajutorul statului român. La ordinul aceluiași Marghiloman, la cererea lui Iancu Flondor, din 5 noiembrie 1918, disperat de pretențiilor și jafurile cetelor armate ucrainiene, a fost autorizat generalul Zadic să ocupe Bucovina ”și să protejeze populația contra exceselor”. Înainte de a da acest ordin, Marghiloman s-a preocupat de ajutorarea populației românești din Bucovina, trimițând bani, automobile și arme pentru organizarea unei jandarmerii românești sau a unei gărzi naționale.
Armata, sub comanda generalului Zadic, a menținut ordine în zone întinse ale Bucovinei și declarația de unire a venit firesc.
În privința Transilvaniei, lucrurile sunt mai cunoscute, iar Declarația de Unire de la Alba-Iulia reprezintă chintesența modului cum au înțeles conducătorii românilor procesul Unirii și modul cum vedeau viitorul țării.
Adunarea Națională a proclamat principii care sunt general valabile și astăzi:
”1. Deplină libertate națională pentru toate popoarele conlocuitoare. Fiecare popor se va instrui, administra și judeca în limba sa proprie, prin indivizi din sânul său, și fiecare popor va primi drept de reprezentare în corpurile legiuitoare și la guvernarea țării, în proporție cu numărul indivizilor ce-l alcătuiesc.
2. Egală îndreptățire și deplină libertate autonomă confesională pentru toate confesiunile din Stat.
3. Înfăptuirea desăvârșită a unui regim curat democratic, pe toate tărâmurile vieții publice. Votul obștesc, direct, egal, secret, pe comune, în mod proporțional, pentru ambele sexe, în vârstă de 21 de ani la reprezentarea în comune, județe ori parlament.
4. Desăvârșită libertate de presă, asociere și întrunire, libera propagandă a tuturor gândurilor omenești.”
Statul român a respectat cu sfințenie aceste principii. Mult timp în litera și în spiritul lor. În acest moment, mesajul de la 1918 este mai mult decât actual. Societatea românească este profund divizată, din punct de vedere social și politic, iar numărul românilor plecați din țară este enorm. La 104 ani de la Unire mai avem multe de învățat de la generația care a făcut-o posibilă.
Valentin BĂLĂNESCU
FOTO: PressOne, via Academia Română, Albumul Unirii, fotografii realizate de ”fotograful Unirii”, Samoilă Mârza, despre care puteți citi mai multe aici.
