În noaptea de 14 spre 15 iunie 1889, cel mai mare poet al literaturii române înceta din viață la sanatoriul doctorului Alexandru Șuțu din București. Circumstanțele exacte ale morții sale au rămas necunoscute, dar moștenirea sa literară este indiscutabilă. Moștenire la care ne raportăm, din păcate, doar cu prilejul unor zile speciale.
Publicăm mai jos un omagiu adus „Poetului nepereche”.
„Deopotrivă, poet național și universal, bun, blând și iubitor, zgârcit în a-și dezvălui propria persoană și suferințele ce i-au fost hărăzite, deloc interesat de viața materială, modest și discret ca om, genial ca gânditor și poet, Eminescu rămâne întru eternitate „o cărare de lumină”.
Individualitate creatoare uriașă, a avut vocația unui homo universalis: „Nu era ramură de știință – va consemna Ioan Slavici într-una dintre scrierile sale memorialistice – de care să nu fie interesat și față de care să nu aibă o particulară slăbiciune. Când se înfigea odată legat în vreo chestiune, citea un întreg șir de cărți privitoare la ea. Trecerea de la zoologie la botanică era firească, iar acestea nu putea să le înțeleagă fără fizică și astfel a ajuns, în cele din urmă, la astronomie. Ideea lui de predilecțiune era că tot ce are viață e insolațiune, ceea ce l-a dus la convingerea că, fără matematică diferențială, nu suntem în stare să pătrundem adevărata fire a lucrurilor.”
Eminescu „este unul dintre cele mai splendide exemplare pe care le-a produs umanitatea”, unul care poate să fie așezat alături de Homer, Shakespeare și Goethe. Ca un profesor-filolog oarecare, îmi cântăresc bine cuvintele. Creațiile sale poetice, proza și dramaturgia sa depășesc cu câteva secole tot ce se crease anterior, pe îndelete, în literatura română.
Citind ce s-a scris înaintea lui, vom înțelege saltul uriaș pe care l-a făcut Eminescu în literatura română. Și, dacă ne putem întoarce în epoca în care a trăit și a creat Eminescu, imaginându-ne starea culturală a țării, preocupările intelectualilor de atunci, cultura, gustul și nevoile lor sufletești, precum și ale politicienilor și ale oamenilor de atunci, dacă ne vom da seama de spiritul vremurilor acelora, vom pricepe de ce Eminescu este „expresia totală a sufletului românesc”.
Rămâne cel dintâi dintre români și pentru că a făcut din limba română obiect de artă, alegând din infinitatea și varietatea întregii limbi naționale din întregul spațiu românesc și din toate vremurile, numai „cuvântul ce exprimă adevărul”. În numai câțiva ani, „un fiu de vechil, un autodidact, un provincial, crescut într-un mediu intelectual absolut inferior, a dat naștere unei lirici românești geniale, tot atât de frumoasă ca acelea ale lui Hugo, Verlain sau Pușkin”.
Nu întâmplător, Garabet Ibrăileanu, neobositul critic literar din perioada interbelică, îl vede pe Eminescu drept „muntele măreț care se înalță ca Ceahlăul deasupra munților dimprejur. El este muntele care izbucnește deodată spre cer din câmpia plată…”
Creațiile tuturor scriitorilor post-eminescieni își au punctul de plecare, își trag sevele din creația eminesciană, pentru că tot ce a scris „Poetul național” este românul în care fuzionează cultura occidentală cu sufletul daco-roman.
Vor fi alte păreri ale „modernilor” despre Eminescu și opera lui, dar iată ce scria Marin Sorescu, alt poet de geniu, despre „Luceafărul de la Ipotești”:
Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare,
Unde valurile fac noduri albe
C o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători,
În care luna își avea cuibar rotit.
Și mai ales, au existat niște oameni simpli,
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare
Sau mai simplu: ciobani și plugari
Cărora le plăcea să spună
Seara, în jurul focului, poezii –
”Miorița” și ”Luceafărul” și ”Scrisoarea a III-a”
………………………………………………………………
Acest tânăr cu ochii mari
Cât istoria noastră
Trecea bătut de gânduri
Din cartea civică în cartea vieții
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii
Care îi ieșeau mereu fără soț.
Au mai existat și niște tei
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Și niște păsări, și niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri
Și pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume
Un singur nume,
Li s-a spus
Eminescu.
(Trebuiau să poarte un nume)
Am citit și citesc cu bucurie neistovită marile poeme eminesciene: Odă (în metru antic), Glossă, Memento Mori, Strigoii, Rugăciunea unui dac, Gemenii, Luceafărul. Citindu-le, simt că mă apropii de „originea lucrurilor”, că înțeleg mai bine și mai luminos destinul neamului meu și al limbii române.
S-a stins repede, prea devreme, Mihai Eminescu, dar cultura și opera lui rămân colosale.
Prof. Gheorghe ȚIGĂU
