În timp ce statul român discută securitatea națională în formule largi, cu strategii, comunicate și reuniuni, o problemă concretă se adâncește în tăcere: cerealele fermierilor români riscă să rămână blocate în baze, iar odată cu ele poate fi blocată întreaga finanțare a agriculturii.
Din piață vin semnale tot mai apăsate: lipsesc trenurile, locomotivele și echipajele. Prioritate pare să aibă fluxul de marfă pe relația Dornești–Constanța–Dornești, în special transporturile asociate Ucrainei, în timp ce producția agricolă românească așteaptă. Grâul și floarea-soarelui stau în depozite, iar fermierii nu pot transforma producția în bani. Se uită că, în agricultură, timpul nu este un detaliu, este diferența dintre plata ratelor și executare, diferența între a pregăti un teren la timp pentru o cultură sau a aștepta ca birocrații sau politicienii să-și facă treaba.
Situația este agravată de blocajul plăților pe certificatele de depozit, după fraudele care au zguduit sectorul agricol la începutul anului. În loc ca statul să repare rapid mecanismul și să îi separe pe cei corecți de cei care au făcut fraude, nota de plată pare să fie achitată tot de fermierii onești. Aceștia au marfă în silozuri, documente, contracte și credite scadente, dar nu mai au acces la lichiditatea de care depinde următoarea campanie.
Băncile, furnizorii de inputuri și finanțatorii nu lucrează cu explicații despre lipsa locomotivelor sau despre aglomerația de pe calea ferată. Ei lucrează cu scadențe. Iar când fermierul nu poate vinde, nu poate încasa și nu poate rostogoli creditul, urmează penalitățile, executările și falimentul. Așa se pierde agricultura românească: nu neapărat într-un an prost, ci printr-un lanț de blocaje administrative și logistice pe care nimeni nu pare dispus să îl rupă.
Este absurd ca România, țară agricolă și rută strategică pentru exporturile din regiune, să ajungă în situația în care propria producție devine marfă de mâna a doua. Sprijinul pentru Ucraina este o obligație morală și strategică, dar nu poate însemna sufocarea producătorului român. Solidaritatea nu poate fi construită pe falimentul celor care țin în viață economia rurală și contribuie direct la aprovizionarea internă. Pentru orice stat prioritară trebuie să fie producția internă, agricultorul român și apoi restul.
Adevărata întrebare este unde se află agricultura românească pe lista de priorități a statului. Dacă transportul cerealelor, finanțarea fermierilor și funcționarea depozitelor nu sunt chestiuni de securitate economică și alimentară, atunci ce mai este?
CSAT poate introduce pe agendă multe teme. Dar ignorarea blocajului cerealelor românești este o eroare care se poate întoarce rapid împotriva întregii țări. Pentru că este o chestiune de siguranță națională, nu o anexa în vreun raport. O bază de cereale plină, dar fără ieșire spre piață, nu reprezintă prosperitate. Este capital blocat, datorii care cresc și ferme împinse spre marginea prăpastiei.
Statul are obligația să intervină urgent: să asigure capacitate reală de transport pentru marfa românească, să clarifice și să deblocheze mecanismul certificatelor de depozit pentru operatorii eligibili, să stabilească priorități transparente în infrastructura feroviară și să creeze soluții temporare de garantare pentru fermierii afectați. Nu peste câteva luni, când silozurile vor fi pline, creditele scadente, iar fermele vor fi deja pierdute. Nu poate fi ignorat nici faptul că a început recoltatul porumbului– cu România mare producătoare- și depozite sunt pline cu cereale nevândute. Deci o nouă presiune cu efecte care pot fi devastatoare.
România pare să nu fi descoperit un adevăr simplu, că siguranța alimentară nu se apără prin discursuri. Se apără în primul rând creând fermierului român posibilitatea de a cultiva, îngriji și, mai ales, de a vinde cerealele la timp.
M.B.
