La 23 august 1939, Germania nazistă și Uniunea Sovietică au semnat un „pact de neagresiune”. Prezentat oficial drept un acord menit să garanteze pacea dintre cele două puteri, documentul a fost, în realitate, un târg politic și teritorial încheiat peste capul unor popoare și state suverane. România, Polonia și țările baltice au fost transformate în obiecte de negociere, iar Basarabia a fost trecută, printr-un protocol secret, în sfera de interes a Moscovei.
Pactul Ribbentrop–Molotov nu a fost doar o înțelegere între doi dictatori. A fost o tranzacție oneroasă, în care Hitler și Stalin și-au împărțit zone de influență în Europa și au decis, fără să țină cont de voința populațiilor, cine urma să ocupe teritorii, să schimbe frontiere și să impună regimuri politice. La fel cum s-a întâmplat între Stalin și Churchill când ultimul a aruncat România în brațele ”Marelui Urs”, fără remușcări sau scrupule.
Documentul oficial vorbea despre pace, neutralitate și soluționarea „prietenească” a eventualelor conflicte. Protocolul secret, însă, arăta adevărata miză a înțelegerii.
Pactul de neagresiune
Guvernul Reichului German și Guvernul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste, orientate spre îmbunătățirea păcii dintre Germania și URSS și pornind de la acordul de neutralitate semnat în aprilie 1926 între cele două state, au convenit următoarele:
Articolul I. Ambele părți contractante se obligă să evite orice formă de violență, acțiune violentă sau atac una împotriva celeilalte, atât individual, cât și în alianță cu alte puteri.
Articolul II. În cazul în care una dintre părți devine beligerantă cu o a treia putere, cealaltă parte se va abține de la orice formă de sprijin pentru această a treia putere.
Articolul III. Guvernele celor două părți vor menține contactul reciproc pentru consultări și schimburi de informații asupra problemelor care afectează interesele comune.
Articolul IV. Niciuna dintre părți nu va participa la grupări de puteri care, direct sau indirect, ar viza cealaltă parte.
Articolul V. Eventualele dispute vor fi soluționate prin consultări amiabile sau, dacă va fi necesar, prin constituirea unor comisii de arbitraj.
Articolul VI. Acordul era valabil zece ani, cu posibilitatea prelungirii automate pentru încă cinci ani, dacă nu era denunțat cu un an înainte de expirare.
Articolul VII. Pactul urma să fie ratificat cât mai curând și intra în vigoare la data semnării.
În aparență, era un acord diplomatic obișnuit. În spatele lui se afla însă un document care avea să schimbe harta Europei.
Protocolul secret și soarta Basarabiei
Protocolul adițional secret împărțea Europa de Est în sfere de influență între Germania și URSS. Finlanda, Estonia, Letonia, Lituania și Polonia erau incluse în planurile celor două regimuri totalitare.
În ceea ce privește România, prevederea esențială era formulată astfel:
„Privitor la Sud-estul Europei, atenția este atrasă de către partea sovietică asupra interesului acesteia în Basarabia. Partea germană declară dezinteresul politic total în această regiune.”
Prin această formulare rece și cinică, destinul Basarabiei era cedat Moscovei. România nu fusese consultată, iar populația teritoriului nu avea cum să-și exprime voința. Două puteri au decis, în secret, că un teritoriu românesc intra în zona de interes a Uniunii Sovietice.
Protocolul a fost semnat la Moscova, la 23 august 1939, de ministrul german de Externe Joachim von Ribbentrop și ministrul sovietic de Externe Viaceslav Molotov, în prezența lui Iosif Stalin.
De la pact la război
Înțelegerea dintre Hitler și Stalin i-a permis Germaniei să atace Polonia fără teama unei intervenții sovietice. La 1 septembrie 1939, Germania a invadat Polonia, declanșând oficial cel de-Al Doilea Război Mondial. La 17 septembrie, Armata Roșie a atacat Polonia dinspre est, conform împărțirii teritoriale convenite prin protocolul secret.
România urmărea cu îngrijorare evoluția evenimentelor. La Budapesta, liderii maghiari contestau Tratatul de la Trianon și cereau modificarea frontierelor. La Sofia, autoritățile bulgare revendicau Dobrogea de Sud. Din toate direcțiile veneau semnale că România Mare era amenințată.
La 19 aprilie 1940, regele Carol al II-lea a convocat o consfătuire restrânsă, la care au participat premierul Gheorghe Tătărescu, ministrul Afacerilor Externe Grigore Gafencu și ministrul Palatului, Ernest Urdăreanu. Au fost analizate două scenarii: o agresiune germană sprijinită de Ungaria, cu o posibilă invadare a Transilvaniei, și o agresiune sovietică pentru ocuparea Basarabiei. Concluzia a fost că România nu putea răspunde decât prin rezistență armată.
Situația internațională s-a deteriorat rapid. Germania a invadat Olanda și Belgia la 10 mai 1940, iar Franța a capitulat la 22 iunie. În acel moment, Uniunea Sovietică a considerat că România era izolată și vulnerabilă.
Ultimatumul sovietic
La 26 iunie 1940, Guvernul sovietic a transmis României prima notă ultimativă. Moscova susținea că România ar fi „ocupat în mod injust și abuziv” Basarabia în 1918 și cerea:
Cedarea imediată a Basarabiei;
Cedarea imediată a nordului Bucovinei.
Guvernului român i se acorda un termen extrem de scurt pentru răspuns.
În nota din 27 iunie, sovieticii au cerut evacuarea, în termen de patru zile, a Basarabiei și a nordului Bucovinei. Armata Roșie urma să ocupe orașele Cernăuți, Chișinău și Cetatea Albă, iar autoritățile române trebuiau să predea infrastructura, căile ferate, depozitele și întreprinderile „în perfectă stare”.
La 28 iunie 1940, trupele sovietice au intrat în Basarabia și nordul Bucovinei.
O înțelegere care a costat popoare întregi
Pactul Ribbentrop–Molotov a fost denunțat public după război, însă existența protocolului secret a fost negată mult timp de autoritățile sovietice. Documente germane au fost capturate de americani și folosite la Procesul de la Nürnberg, inclusiv în apărarea lui Ribbentrop și Göring. Moscova a recunoscut oficial existența protocolului abia în perioada lui Mihail Gorbaciov.
Pentru România, consecințele pactului au fost dramatice: pierderea Basarabiei și a nordului Bucovinei, deportări, represiune și distrugerea unei părți importante a construcției politice și teritoriale realizate după Marea Unire.
Așa-numitul pact de neagresiune a fost, în fapt, un contract al agresiunii amânate și al împărțirii Europei. Hitler și Stalin au negociat frontiere, teritorii și popoare ca pe niște bunuri dintr-un târg. Iar România a plătit prețul unei înțelegeri încheiate în secret, între două regimuri totalitare, fără să fi fost parte la negocieri și fără să fi fost întrebată.
Valentin Bălănescu
