Pentru că ”Mesagerul de Bacău” a început să existe oficial odată cu prima zi a primăverii, în această lună vom încerca să onorăm personalități feminine ale acestui județ. Alegerile sunt dificile deoarece nu sunt puține, avem nume de primă mărime la nivel național, european și mondial și de aceea așteptăm de la voi propuneri, sugestii , de ce nu, materiale în acest sens. Astăzi, un avocat de prestigiu, Gabriela Viscreanu.
Există oameni care par să fi venit pe lume cu o înțelepciune tăcută, cu o privire care vede dincolo de aparențe, cu o inimă care știe să citească sensuri acolo unde alții văd doar întâmplări. Oameni care au învățat că fiecare zi este un dar, că fiecare întâlnire poartă un mesaj, că fiecare tăcere ascunde o poveste. Gabriela Viscreanu este unul dintre acești oameni. Un om binecuvântat de Dumnezeu, care a învățat să prețuiască zâmbetul și lacrima, floarea și anotimpul, cuvântul și liniștea. A învățat că viața nu se trăiește doar în marile ei momente, ci și în cele mici, aparent neînsemnate, care îți așază sufletul în echilibru.
Despre profesia de avocat despre pasiune și artă, despre tot ce nu se vede în spatele robei de avocat, un interviu- confesiune cu avocat Gabriela Viscreanu.
Ai început cu Dreptul. Se spune despre avocați că ar fi oameni rigizi. Cum reușești să fii în același timp și omul sobru din sala de judecată dar și artistul care își dezvăluie sufletul prin creațiile sale?
Adevărul este simplu: dacă te oprești o clipă din goana lumii, descoperi că liniștea nu se găsește decât în frumos, adevăr, pace, iubire, respect, înțelegere și împăcare. Așa am învățat să trăiesc, așa am învățat să fiu. Iar în timp ce realitatea profesiei mele îmi arăta uneori duritatea lumii, arta, pictura, grafica, poezia, proza, îmi oferea lumina și liniștea de care am nevoie pentru a rămâne un om întreg.
Anul acesta se împlinesc douăzeci și trei de ani de avocatură, la care se adaugă alți cinci ani de activitate juridică. Drumul meu a început cu Dreptul, a continuat cu Psihologia și Asistența Socială, apoi cu studii aprofundate, post universitare în Drept European, Științe Penale și Criminalistică, și Medicină Legală. Toate acestea nu au fost simple diplome, ci trepte necesare pentru a deveni avocatul penalist care sunt astăzi.
În toți acești ani am pășit prin dosare grele, încărcate de dramatism și complexitate: trafic de persoane, trafic de droguri, terorism, omor, tâlhărie, evaziune, înșelăciune, corupție, spețe transfrontaliere. Am colaborat cu instituții din Europa și din afara ei, am purtat corespondență, am formulat concluzii, am căutat adevărul în locuri în care puțini ar fi avut curajul să privească. Dar dincolo de spectaculosul acestor spețe, dincolo de tensiunea lor, rămâne ceva mai profund: omul. Omul care vine la tine cu frică, cu speranță, cu povara unei greșeli sau cu nedreptatea unei acuzații. Omul care își pune destinul în mâinile tale.
Pentru mine, avocatura nu a fost niciodată doar o profesie. A fost o vocație. O chemare. O formă de a iubi lumea, chiar și atunci când ea nu este la înălțimea propriilor legi. Aș descrie această profesie ca pe una dintre puținele în care omul devine, în același timp, scut și punte. Un avocat nu este doar un profesionist al legii, ci și un povestitor al lumii reale. Ia fragmente de viață, uneori frumoase, alteori dureroase, și le așază într-o lumină în care pot fi înțelese. Trăiește între două lumi: lumea rece, exactă, a legii și lumea caldă, imprevizibilă, a oamenilor. Le înțelege pe amândouă și le împacă fără să le trădeze. Poartă în el rigoarea rațiunii, dar și tandrețea empatiei.
În această profesie, înveți să asculți tăceri și să le transformi în argumente, să îmblânzești frici și să le traduci în strategii, să porți poveri străine, dar să le lași la ușă când intri în sala de judecată. Înveți să crezi în oameni chiar și atunci când ei nu mai cred în ei înșiși. Și poate cea mai frumoasă parte este aceasta: avocatul nu luptă doar pentru dreptate, ci și pentru demnitatea umană. Dacă ar fi să rezum totul într-o imagine, avocatul este ca un felinar aprins într-o noapte cu ceață. Nu poate risipi întunericul lumii, dar poate lumina suficient cât să arate drumul cuiva care s-a rătăcit.
Privită din exterior, avocatura pare o profesie a câștigurilor mari. Totusi, când îți păstrezi empatia, când înțelegi și pe cel care nu are, când știi că fără tine nu are nicio șansă să-și dovedească nevinovăția, motivația nu mai este neaparat financiară. Devine bucuria de a ajuta, satisfacția de a ști că ai schimbat destinul unui om, bucurandu-te de recunoștința care rămâne pentru totdeauna. Îmi amintesc primul meu dosar penal, un furt de șină de cale ferată, de la mina Vermesti. De atunci, fiecare speță a fost o lecție, o poveste, o lume, Suntem, ca avocați, depozitarii unor confesiuni, ai unor vieți întregi. Lucrăm cu bisturiul cuvântului pe sufletul oamenilor.
Dar dincolo de roba neagră, dincolo de pledoarii și dosare, sunt un om. Un om cu o familie, cu o fiică, și ea avocat, cu treburi casnice, cu bucurii simple. Iar în puținul timp liber, mă întorc la artă. Pictez. Scriu poezii. Scriu proză. Culorile mele sunt calde, luminoase, flori, peisaje, portrete. Versurile mele vorbesc despre iubire, dor, bucurie, zbor, infinit. Sunt felul meu de a respira altfel, de a-mi așeza sufletul, de a-mi regăsi liniștea.
Cum te-ai caracteriza, în câteva cuvinte?
Cine sunt eu? Sunt un om care a învățat că viața este un dar. Sunt un avocat care crede în oameni. Sunt o femeie care îmbină rigoarea minții cu tandrețea sufletului. Sunt un spirit romantic într-o lume care uită adesea să fie blândă. Și, mai presus de toate, sunt un om care încearcă, în fiecare zi, să lase în urmă lumina, pace, bucurie, bunatate, adevar.
Există momente în viață în care, privind înapoi, îți dai seama că nu ai mers niciodată singură. Că fiecare pas a fost însoțit de o lecție, de o încercare, de o bucurie sau de o rană care te-a învățat ceva despre tine. Așa am înțeles, în timp, că drumul meu nu a fost doar o succesiune de ani, ci o construcție interioară, o devenire.
În mijlocul lumii juridice, unde cuvintele cântăresc greu, unde adevărul se caută printre umbre, unde oamenii vin cu sufletul în mâini, am învățat să rămân om. Să nu mă las împietrită de duritatea faptelor, să nu mă las copleșită de dramatismul poveștilor, să nu uit că, dincolo de orice dosar, există un destin.
Poate că acesta este cel mai mare paradox al profesiei mele: cu cât pătrunzi mai adânc în labirintul legii, cu atât trebuie să-ți păstrezi mai vie partea umană. Să nu uiți că legea este rece, dar omul nu. Că adevărul poate fi tăios, dar sufletul celui care îl rostește este fragil. Că dreptatea nu este doar o balanță, ci și o inimă.
Desigur, în peste două decenii de carieră ai avut parte de de dosare grele, te-ai intersectat cu oameni din medii diferite, de cultură diferită, ai văzut mai bine ca oricine ce este binele și ce este răul. Cum se vede omul în sala de judecată ?
Am întâlnit oameni care au greșit și oameni care au fost influentați de alții să greșească. Oameni care au căzut și oameni care au fost împinși. Oameni care au mințit și oameni care nu au știut să se apere. În fiecare dintre ei am căutat nu doar fapta, ci și omul. Nu doar vinovăția, ci și circumstanța. Nu doar legea, ci și povestea.
Pentru că, în adâncul meu, am știut mereu că profesia de avocat nu este doar despre a câștiga sau a pierde. Este despre a înțelege. Despre a asculta. Despre a traduce suferința în cuvinte care pot fi auzite. Despre a găsi, în cele mai întunecate colțuri ale vieții, o fărâmă de lumină care poate schimba totul.
Și totuși, oricât de mult m-a format profesia, nu m-a definit în întregime. Există în mine o lume paralelă, o lume în care nu există acuzații, termene, probe sau concluzii. O lume în care culorile se amestecă liber, în care cuvintele nu apără, ci mângâie, în care liniștea nu este o strategie, ci o respirație. Aceasta este lumea în care mă retrag atunci când vreau să mă întâlnesc cu mine însămi. Acolo pictez, scriu, simt viața în formele ei cele mai profunde și tainice izvorând din suflet. Culorile mele sunt calde, luminoase, ca și cum aș încerca să pun pe pânză ceea ce nu pot spune în sala de judecată. Florile mele par să respire, peisajele mele par să aibă un timp al lor, portretele mele par să spună povești fără cuvinte. Iar versurile mele despre iubire, dor, bucurie, zbor, infinit, sunt felul meu de a-mi așeza sufletul în ordine, de a-mi vindeca oboseala, de a-mi aminti că, dincolo de toate, sunt un om care simte. Poate că tocmai această dualitate m-a facut un om complex, rigoarea minții și libertatea inimii. Ziua, avocatul care caută adevărul, seara, omul de arta, care caută frumusețea, si undeva între aceste două lumi, femeia.
Am înțeles, în timp, că nu trebuie să aleg între aceste lumi. Că nu trebuie să renunț la una pentru a o trăi pe cealaltă. Că pot fi, în același timp, scut și pânză, pledoarie și poezie, rațiune și emoție, si poate că aceasta este adevărata mea putere, puterea de a rămâne om, de a nu mă pierde în ceea ce fac, de a nu intra in rutina, monotonie, de a nu uita cine sunt, pentru că, dincolo de toate, dincolo de ani, de dosare, de studii, de lupte, de reușite și de eșecuri, rămâne un adevăr simplu, viața nu este despre ceea ce obținem, ci despre ceea ce devenim. De aceea, în fiecare zi, încerc să devin un om mai bun decât am fost ieri, un om care lasă în urmă nu doar rezultate, ci și lumina, un om care, în ciuda lumii uneori dura, alege să fie blând, un om care, în ciuda greutăților, alege să creadă. Sa creadă că binele, frumosul, iubirea vor dăinui. Un om care, în ciuda întunericului, aprinde un felinar.
O definiție artistică femeii, a primăverii, rostită de un suflet de artist?
Primăvara nu este doar un anotimp, ci o stare a sufletului, o trăire, un amestec de culoare, parfum si viată, este felul în care natura își amintește că poate înflori din nou, chiar și după cele mai grele ierni, este felul în care lumina se întoarce, fără să ceară nimic în schimb, doar sa ne incalzeasca sufletul. Poate că, într-un fel, și eu sunt asemenea ei. Am trecut prin ierni lungi, prin raceala lumii, prin încercări care insa, n-au înghețat în mine speranța. Dar de fiecare dată am găsit puterea să înmuguresc din nou. Să mă ridic. Să înfloresc. Să cred. Primăvara este lecția mea preferată, nimic nu rămâne înghețat pentru totdeauna.
Dar chiar și cele mai grele povești își găsesc, într-un final, lumina…
Da, chiar și cele mai obosite suflete își găsesc, într-o zi, zborul. Așa sunt și eu: o femeie care a învățat să renască de fiecare dată când viața a încercat să o oprească. O femeie care și-a purtat iernile cu demnitate și primăverile cu recunoștință. O femeie care știe că, indiferent cât de greu este drumul prin lume, în ea există mereu un colț de lumină care nu se stinge.
Dacă ar fi să mă descriu într-o singură metaforă, acum, la început de primăvară, aș spune așa: sunt un copac care a învățat să-și țină rădăcinile în adevăr, trunchiul în dreptate și coroana în lumină. Iar în fiecare primăvară, înfloresc din nou, nu pentru a fi văzută, ci pentru a nu uita cine sunt. Iar aceasta este, poate, cea mai frumoasă victorie a mea, că indiferent de anotimpurile vieții, am rămas un om care înflorește.
