Sfântul Ilie a trăit în Regatul de Nord al lui Israel, în vremea domniei regelui Ahab, perioada veacurilor X-IX d.H. Se spune că, la nașterea sa, tatăl său a văzut oameni, îmbrăcați în alb, învelindu-l în scutece de foc și, dându-i numele, i-au dat să mănânce o flacără, simbol al râvnei pentru Dumnezeu. Nașterea, viața și moartea Sfântului Prooroc Ilie au stat sub semnul miracolului. Se spune că, simțind că zilele pe pământ sunt numărate, Sfântul Ilie și-a ales ca succesor pe Sfântul Elisei. Atât de mare a fost vrednicia sa în fața lui Dumnezeu, încât Acesta L-a ajutat a se muta din viața pământească la viața cerească, fără a trece prin poarta morții. Este al doilea sfânt cunoscut care s-a înălțat cu trupul la cer, într-o căruță de foc trasă de cai.
Sfântul Ilie Tesviteanul este unul dintre sfinții creștini foarte cunoscuți și iubiți de poporul român încă de la începutul credinței creștine pe aceste plaiuri. Drept dovadă sunt cei peste 127.000 de români care își serbează onomastica la 20 iulie, în fiecare an, precum și numeroasele lăcașuri sfinte ce își serbează hramul de sărbătoarea Sfântului Ilie Tesviteanul.
Tradiții și obiceiuri
Fetele se duceau noaptea la locurile unde era semănată cânepa, se dezbrăcau de cămăşi şi, după ce se tăvăleau goale prin cânepă, se îmbrăcau repede şi mergeau acasă să se culce. Dacă, peste noapte, visau cânepă verde, era considerat semn că la măritiş vor lua flăcăi de bărbaţi. Dacă, însă, visau cânepă uscată, credeau că se vor mărita cu oameni bătrâni.
La revărsatul zorilor, se culegeau ierburi de leac, care se duceau apoi acasă şi se puneau la uscat, în special busuiocul.
În popor se spunea că, dacă bate gheaţa de Sfântul Ilie, după aceea nu vor mai fi probleme.
Sfântul Ilie este considerat și patronul apicultorilor. De ziua lui sau cu una două zile mai înainte, apicultorii recoltau mierea de albine, activitate cunoscută în lumea satului de altădată sub denumirea de ”retezatul stupilor”.
Existau o mulțime de reguli care priveau recoltarea mierii în preajma acestei sărbători. Dacă ziua Sfântului Ilie cădea luni, miercuri sau vineri, rătezatul se putea face înainte sau după. Credința era că stupilor nu le va merge bine, ci vor seca. De asemenea, nu se făcea nici duminica, aceasta fiind ziua Domnului.
Bărbatul care se ocupa cu retezatul stupilor trebuia să se păstreze curat, adică nu se atingea de femeie. El se trezea cât se poate de dimineață și se pregătea pe îndelete. Își lua uneltele necesare pentru retezat și vasele pentru pus faguri, mergea în grădină, la stupină, și începea retezatul stupilor. Mai întâi afuma stupul, punându-l cu gura pe un fumegai de cârpă curată, care amețea albinele. Apoi, cu un cuțit făcut ca o scoabă, începea a tăia sau a răteza fagurii cam pe a treia parte, de la gură spre fund. Lua fiecare fagure tăiat și îl punea într-un vas. ”Și așa îi rătează el pe toți fagurii deopotrivă”. După ce isprăvea cu rătezatul stupilor, fagurii erau duși într-o magazie, unde erau storși de miere cu mâna sau cu un teasc.
Fagurii cei mai frumoși și mai plini cu miere erau aleși, puși pe talere curate și se ofereau celor invitați de familia stuparului. De obicei erau chemați vecinii, cunoscuții și rudele. Era oarecum o obligație pentru stupar să împartă miere din stupii săi. Se spunea că, dacă nu dă și altuia, ”atunci lesne i se pot prăpădi stupii”.



